Unde fugim de acasă?

Ce cuvânt tandru, cald, duios acest „acasă”. Mereu l-am îndrăgit, mereu l-am admirat pentru inocența sa interminabilă, pentru aura feciorelnică veșnic neschimbată, veșnic aceeași. Nu știu cum se face, dar de ani de zile chipul nu mi s-a mai întors aproape deloc înspre acasă. Și totuși, acasă încă dăinuie într-un suflet de copil care s-a înstrăinat de mine, s-a scârbit de o asemenea bizarerie precum sunt eu, o frenetică care nu știe ce face, nu știe unde se îndreaptă, nu știe nimic și mai important, nu știe nici cine este. Poate voi mai treceți pe acasă, iar pentru asta aveți toată stima mea. În acest caz, cei mai privilegiați sunt copiii. Dragii de ei, nici nu au idee cât de „acasă” sunt într-o lume atât de haotică și ruptă de atâta supărare și dezamăgiri. Oh dar voi, dragilor, voi sunteți lumina celor părăsiți de căminul angelic, lumina lumii. În încăperea mea ticsită de cărți stau și mă socot unde mi-am pierdut eu oare casa. Unde am fugit eu oare de acasă? Acasă este copilăria, iar eu am fugit de acasă. În urmă cu un deceniu, pe vremea când mă aflam acasă, eram prin curtea bunicilor într-o zi de vară caniculară. Număram broscuțele de pe marginea unei rigole și-mi priveam chipul plin de viață într-o apă murdară. Apa era de-a dreptul jegoasă, mai că nu-ți venea să-ți bagi mână într-o asemenea băltoacă. Însă, fir-ar să fie, eram o copilă, iar curiozitatea m-a împins să mă murdăresc toată, până la încheietură, de o apă puturoasă și plină de broaște. Cine ar fi crezut că va fi ultima zi în care mă voi juca prin băltoace cu cele mai urâte broaște posibile. Într-o altă zi mă aflam pe cimentul umed din casa scării, singură singurică, întinsă pe jos pentru a-mi potoli fierbințeala corpului. Cu o jumătate de oră înainte mă prefăcusem într-o arătare care alearga bezmetic ca să prindă puful păpădiilor din aerul cald. Și sufletul îmi era cald, și mâinile, și fruntea și obrajii rozalii și râsul zăpăcit și asurzitor. Îmi plăcea foarte mult să culeg flori pentru animale. Voiam să se simtă și ele speciale și iubite, așa cum mă simțeam și eu când mă cățăram în copacii din spatele blocului. Aveam această senzație sau mai bine spus convingere, cum că aceste „viețuitoare”, cum îmi plăcea mie să le spun, mă îndrăgesc și îmi dau voie să le vizitez casa din când în când, în special pe timp de vară când casa lor era o podoabă verde. Am adorat și iubit copaciii. Erau un fel de vecini pentru mine, mai ales cei din spatele blocului. Mă autoinvitam în casa lor chiar zilnic. Pe atunci nici nu îmi puneam problema dacă îi deranjez sau dacă s-au săturat de mine. Acum îmi este greu să vizitez oamenii pentru a nu-i deranja. Poate că ar fi mai bine să mă întorc la vechii mei vecini și să-i mai vizitez din când în când. Poate că ar fi mai bine să mă vizitez și pe mine din când în când. Ei bine, totul a dispărut într-o secundă. Deși mi-e tare dor de acasă, am fugit și nu m-am mai întors. Privirea mea caută neîncetat un tărâm cu totul perimat, șters, care-a dispărut cu mulți ani în urmă. Până la urmă, mi-a dispărut dintr-o dată casa, mi-a dispărut chiar și iarba din fața casei, și cheile, și florile și părul lung cârlionț… Tare-aș vrea să mă întorc acasă. Acasă este copilăria, iar eu am fugit de acasă. Doamne, dă-i sufletului meu un „acasă” timpuriu pentru a potoli setea de regăsire, de recunoaștere, de legătură cu simplitatea și simțirea! Pe mine, mie, Doamne, redă-mă!